Tipuri de date în C++

Atunci când declarăm o variabilă, primul lucru pe care îl precizăm este tipul ei. Alegerea tipului potrivit este importantă: un tip prea „mic” nu poate memora valori mari, iar unul prea „mare” ocupă memorie inutil. La liceu lucrăm cu patru categorii principale: numere întregi, numere reale, caractere și valori logice.

Tipurile întregi memorează numere fără parte zecimală. Cel mai folosit este int, reprezentat pe 4 octeți, care acoperă valori de la $-2^{31}$ până la $2^{31}-1$ (aproximativ două miliarde).

Tipurile întregi pot fi declarate cu semn (implicit) sau fără semn. Prefixul unsigned elimină valorile negative și, în schimb, dublează limita superioară pozitivă.

Versiunile unsigned ale acestor tipuri memorează doar valori pozitive, de la $0$ până la aproape dublul limitei cu semn (de exemplu unsigned int ajunge până la $2^{32}-1$). Le folosim când știm sigur că o valoare nu poate fi negativă, precum un număr de elemente.

Tipurile reale memorează numere cu parte zecimală. Ele diferă prin precizie, adică prin numărul de zecimale corecte pe care le pot păstra:

În majoritatea problemelor de liceu, float este alegerea potrivită atunci când avem nevoie de numere zecimale.

Tipul char ocupă un singur octet și memorează un caracter. În realitate, el reține un cod numeric (codul ASCII) al caracterului, dar la afișare apare caracterul corespunzător.

char litera = 'A';
cout << litera;       // afiseaza A
cout << (int)litera;  // afiseaza 65, codul numeric al lui 'A'

Tipul char stă, de altfel, la baza șirurilor de caractere, pe care le vom studia separat.

Tipul bool poate avea doar două valori: true (adevărat, reprezentat prin $1$) și false (fals, reprezentat prin $0$). Îl folosim pentru date care răspund la o întrebare de tipul „da sau nu”, de exemplu dacă un număr este prim.

Mai există și tipul void, care înseamnă „lipsa unui tip”. Îl vom întâlni la subprograme, pentru a arăta că o funcție nu returnează nicio valoare.

Tipul de dată este prima decizie pe care o luăm pentru fiecare variabilă. Reține cele patru categorii de bază: întregi (int), reale (double), caracter (char) și logic (bool). Odată ce știm ce tipuri avem la dispoziție, putem trece la declararea variabilelor.