Tablouri unidimensionale (vectori)

În programare ajungem foarte des în situația de a prelucra nu una, ci zeci, sute sau chiar mii de valori de același fel: notele unei clase, temperaturile dintr-o lună sau scorurile dintr-un joc. Ar fi nepractic să folosim câte o variabilă separată pentru fiecare, așa că avem nevoie de o structură care să le țină pe toate la un loc. Exact acest rol îl îndeplinește vectorul: rezervă o singură zonă continuă de memorie în care valorile sunt așezate una după alta, sub un nume comun.

Cuvântul omogen din definiție este esențial: toate elementele unui vector au același tip de dată. Un vector poate conține numai numere întregi, numai numere reale sau numai caractere, niciodată un amestec. Atât tipul elementelor, cât și numărul maxim de elemente se stabilesc atunci când declarăm vectorul.

Cel mai simplu, putem privi un vector ca pe o înșiruire de „căsuțe” alăturate, fiecare păstrând câte o valoare:

Fiecare „căsuță” are o poziție bine definită în vector, numită indice. În limbajul C++ numerotarea indicilor începe de la 0, prin urmare un vector cu n elemente are pozițiile valide cuprinse între 0 și n-1. Ne referim la elementul de pe poziția k prin notația v[k]: astfel, v[0] este primul element, iar v[n-1] este ultimul.

Faptul că elementele sunt așezate ordonat și pot fi accesate instantaneu după indice face din vectori una dintre cele mai folosite structuri de date din clasa a IX-a și de la examenul de Bacalaureat. În paginile următoare vom învăța, pas cu pas, cum declarăm un vector, cum îi citim și afișăm elementele, cum inserăm și ștergem valori, cum căutăm un element și cum folosim doi vectori speciali foarte des întâlniți: vectorul caracteristic și vectorul de frecvență.